 |
| Nebuloasa Crabului este norul rămas în urma unei stele ce a explodat în anul 1054 |
“Suntem cenușă de stele”. Am auzit această frază, sau variații ale ei, din copilărie, dar am avut multă vreme impresia că e doar o metaforă care a intrat în limbajul de lemn al documentarelor științifice. M-am înșelat.
“Suntem cenușă de stele” este unul din cele mai frumoase și profunde adevăruri descoperite în scurta isorie de patru sute de ani a științei moderne.
Nu este o metaforă. Literal, fiecare atom din care este formată orice ființă vie, și fiecare atom din care e formată insăși planeta noastră, nu ar exista dacă nu ar fi fost creat prin fuziune nucleară în temperaturile imense ce există doar în miezul unei stele, sau în explozia colosală de la sfârșitul vieții sale. Fiecare atom este creat astfel, mai puțin atomii de hidrogen, care sunt chiar combustibilul stelelor.
Dar această poveste începe odată cu însuși timpul:
Imediat dupa Big Bang, întreaga materie din Cosmos era concentrată într-un volum infim, la o temperatură inimaginabilă, de miliarde de miliarde de grade. La asemenea temperatură nu pot exista nici atomii, și nici particulele mai simple din care sunt ei alcătuiți, protonii, neutronii și electronii. Cosmosul era o supă fierbinte de materie ce încă nu se coagulase în vreo formă.
De atunci, de 13,7 miliarde de ani încoace, Cosmosul se mărește și se răcește.
La câteva sute de secunde după Big Bang, materia s-a răcit destul (până la doar un miliard de grade) încât a început sa se “condenseze” în protoni, neutroni și electroni. A mai durat încă trei sute de mii de ani până când temperatura a scazut la trei mii de grade, și, în sfârșit, în jurul fiecărui proton a început să orbiteze un electron, formând cel mai simplu element din natură, hidrogenul.
Dupa o sută de milioane de ani de la Big Bang, în locurile unde, din întâmplare, densitatea de atomi de hidrogen era puțin mai mare decât în jur, gravitația a învins inerția, și atomii au căzut unii spre alții, formând vârteje și apoi sfere gigantice de hidrogen.
Pe măsură ce o astfel de sferă crește, greutatea ei apasă tot mai mult pe atomii din centru. Presiunea și temperatura urcă până când atomii din miez se ciocnesc atât de violent încât nucleele lor se unesc, într-un proces exploziv numit fuziune nucleară, proces care transformă hidrogenul în heliu și degajă energii enorme. Astfel se aprind și ard stelele. Astfel arde și Soarele nostru, ca un imens reactor nuclear, atâta timp cât hidrogenul din interior e abundent.
După miliarde de ani de ardere, rezerva de hidrogen a stelei se epuizeaza, și miezul ei este acum format din heliu. Furnalul stelei se stinge, și cu el dispare presiunea imensă din centru ce ținea în frâu gravitația, iar steaua începe să se micșoreze sub propria greutate. Dar micșorarea produce o nouă creștere de temperatură în miez, până când heliul începe la rândul lui să ardă, producând carbon, apoi oxigen, azot, siliciu și toate elementele până la fier.
Dupa acest moment fatal, steaua, dacă este destul de masivă, explodează într-unul din cele mai violente și spectaculoase fenomene cosmice: o supernova. În această explozie finală sunt create și aruncate în spațiu celelalte elemente mai complexe decât fierul, până la cel mai greu element natural, uraniul.
Multe milioane de ani mai târziu, într-un Cosmos îmbogățit cu cenușa generațiilor trecute de stele, o noua stea se va forma. Dar acum, în jurul sferei de hidrogen e posibil să apară firicele solide de nisip: planetele.
Planetele solide, cum e Pamântul sau Marte, sunt compuse în mare parte din fier, oxigen și siliciu. Ființele vii sunt construite din proteine, fiecare proteină un ciorchine de mii și mii de atomi de carbon, oxigen, hidrogen, azot și alte elemente care, la o suta de milioane de ani după inceputul Cosmosului, încă nu existau.
Data viitoare când ești afară într-o noapte senină, privește cerul și gândește-te. Stele au trebuit să ardă și să moară ca noi să fim aici. E un fapt al naturii, mai înălțător și mult mai adevărat decât miturile ce pretind să ne explice existența. E unul din adevărurile ce ar putea sta la baza unei spiritualități realiste și naturale.
Privește cerul și vei fi, ca în sublimul Cosmos al lui Carl Sagan, “cenușa alchimiei stelare, ajunsă la conștiință. [...] Materie de stele, contemplând stelele. [...] O cale a Cosmosului de a se cunoaște pe sine însuși.”
“Suntem cenușă de stele” este unul din cele mai frumoase și profunde adevăruri descoperite în scurta isorie de patru sute de ani a științei moderne.
Nu este o metaforă. Literal, fiecare atom din care este formată orice ființă vie, și fiecare atom din care e formată insăși planeta noastră, nu ar exista dacă nu ar fi fost creat prin fuziune nucleară în temperaturile imense ce există doar în miezul unei stele, sau în explozia colosală de la sfârșitul vieții sale. Fiecare atom este creat astfel, mai puțin atomii de hidrogen, care sunt chiar combustibilul stelelor.
Dar această poveste începe odată cu însuși timpul:
Imediat dupa Big Bang, întreaga materie din Cosmos era concentrată într-un volum infim, la o temperatură inimaginabilă, de miliarde de miliarde de grade. La asemenea temperatură nu pot exista nici atomii, și nici particulele mai simple din care sunt ei alcătuiți, protonii, neutronii și electronii. Cosmosul era o supă fierbinte de materie ce încă nu se coagulase în vreo formă.
De atunci, de 13,7 miliarde de ani încoace, Cosmosul se mărește și se răcește.
La câteva sute de secunde după Big Bang, materia s-a răcit destul (până la doar un miliard de grade) încât a început sa se “condenseze” în protoni, neutroni și electroni. A mai durat încă trei sute de mii de ani până când temperatura a scazut la trei mii de grade, și, în sfârșit, în jurul fiecărui proton a început să orbiteze un electron, formând cel mai simplu element din natură, hidrogenul.
Dupa o sută de milioane de ani de la Big Bang, în locurile unde, din întâmplare, densitatea de atomi de hidrogen era puțin mai mare decât în jur, gravitația a învins inerția, și atomii au căzut unii spre alții, formând vârteje și apoi sfere gigantice de hidrogen.
Pe măsură ce o astfel de sferă crește, greutatea ei apasă tot mai mult pe atomii din centru. Presiunea și temperatura urcă până când atomii din miez se ciocnesc atât de violent încât nucleele lor se unesc, într-un proces exploziv numit fuziune nucleară, proces care transformă hidrogenul în heliu și degajă energii enorme. Astfel se aprind și ard stelele. Astfel arde și Soarele nostru, ca un imens reactor nuclear, atâta timp cât hidrogenul din interior e abundent.
După miliarde de ani de ardere, rezerva de hidrogen a stelei se epuizeaza, și miezul ei este acum format din heliu. Furnalul stelei se stinge, și cu el dispare presiunea imensă din centru ce ținea în frâu gravitația, iar steaua începe să se micșoreze sub propria greutate. Dar micșorarea produce o nouă creștere de temperatură în miez, până când heliul începe la rândul lui să ardă, producând carbon, apoi oxigen, azot, siliciu și toate elementele până la fier.
Dupa acest moment fatal, steaua, dacă este destul de masivă, explodează într-unul din cele mai violente și spectaculoase fenomene cosmice: o supernova. În această explozie finală sunt create și aruncate în spațiu celelalte elemente mai complexe decât fierul, până la cel mai greu element natural, uraniul.
Multe milioane de ani mai târziu, într-un Cosmos îmbogățit cu cenușa generațiilor trecute de stele, o noua stea se va forma. Dar acum, în jurul sferei de hidrogen e posibil să apară firicele solide de nisip: planetele.
Planetele solide, cum e Pamântul sau Marte, sunt compuse în mare parte din fier, oxigen și siliciu. Ființele vii sunt construite din proteine, fiecare proteină un ciorchine de mii și mii de atomi de carbon, oxigen, hidrogen, azot și alte elemente care, la o suta de milioane de ani după inceputul Cosmosului, încă nu existau.
Data viitoare când ești afară într-o noapte senină, privește cerul și gândește-te. Stele au trebuit să ardă și să moară ca noi să fim aici. E un fapt al naturii, mai înălțător și mult mai adevărat decât miturile ce pretind să ne explice existența. E unul din adevărurile ce ar putea sta la baza unei spiritualități realiste și naturale.
Privește cerul și vei fi, ca în sublimul Cosmos al lui Carl Sagan, “cenușa alchimiei stelare, ajunsă la conștiință. [...] Materie de stele, contemplând stelele. [...] O cale a Cosmosului de a se cunoaște pe sine însuși.”
Super tare, respect Sherban!
RăspundețiȘtergere