Oceanul și Farul

Acum mulți ani am scris o poezie pe care am înțeles-o mult mai târziu.

Atunci când am scris-o, am abandonat intenționat orice control rațional asupra actului creativ, și am încercat să pun în cuvinte doar ce simțeam. În măsura în care am reușit, poezia este un mesaj al subconștientului, necenzurat de logică.

Este un mesaj al Oceanului intuitiv și emoțional, către Farul rațional și verbal ce-l luminează. Oceanul vrea să fie liber de cenzură. Oceanul detestă lumina și cuvintele, iubește noaptea și magia. Oceanul crede în nemurire, și urăște deadline-urile măsurate în decenii impuse viselor sale.

În societatea în care trăim, ca și în poezia în cauză, există un puternic curent de opinie ce glorifică Oceanul intuiției și emoției și denigrează Farul rațiunii. Intuiția ajunge câteodată să fie privită ca o cale directă către adevăr, în loc de un mecanism simplist și imperfect de predicție a consecințelor acțiunilor noastre într-o lume mult prea complexă; emoția ca o măsură obiectivă a valorii lucrurilor, în loc de o măsură subiectivă a predicțiilor, uneori greșite, ale intuiției; iar rațiunea ca o unealtă sterilă de laborator, cu o aură de lipsă de umanitate.

Farul si oceanul sunt, ambele, părți ale minții, ale identității noastre umane. Oceanul simte, intuiește, visează, speră. Fără el nu am avea dorințe. Dar Farul luminează realitatea, o privește, gândește, planifică și vorbește. Fără el, dorințele noastre nu ar avea cum să se realizeze, și ar rămâne doar motive mute de frustrare; iar noi am fi ființe oarbe ce se lovesc repetat de primul obstacol ce le iese în cale, incapabile de a-l ocoli, incapabile de a comunica unii cu alții pentru a ne găsi împreună drumul.

În îngemănarea dintre emoție și rațiune stă esența umanității. Cu pasiune ghidată de rațiune am ajuns din a ne ascunde în peșteri în a păși mândri pe Lună. Departe de a ne fi străină, rațiunea ne definește ca oameni.

Dar iată cum am auzit demult și eu, ca și mulți alții, murmurul dezaprobator al adâncurilor obscure ale minții împotriva dictaturii realismului:



Oceanul și Farul

În farul de aur, de Vodă zidit
Să-mpartă mulțimii lumina științei,
Un murmur răzbate, de gând negândit,
Facând să-nfioare lăuntrul ființei.

Covoare de aur se-aștern înspre noi.
Brodate modele de slove-nțelepte
Ne spun că urcând zeci de ani, mii de trepte,
Desigur ajunge-vom nobili eroi
Ai firii deștepte.


Dar murmurul farului cântă ascuns
Iar cei care știu auzí înțelesuri
Se-ndoaie că-n far ei găsi-vor răspuns,
În slove de aur și-n limpede versuri.

Se-ndreaptă atunci spre fereastra din far
Și-afară privesc, iar afară, în noapte,
Oceanul răsfrânge și tremură-n șoapte
Luciri de-adevăruri, frânturi de neclar,
Visări de nemoarte.

Suntem cenușă de stele

Nebuloasa Crabului este norul
rămas în urma unei stele ce a
explodat în anul 1054

“Suntem cenușă de stele”. Am auzit această frază, sau variații ale ei, din copilărie, dar am avut multă vreme impresia că e doar o metaforă care a intrat în limbajul de lemn al documentarelor științifice. M-am înșelat.

“Suntem cenușă de stele” este unul din cele mai frumoase și profunde adevăruri descoperite în scurta isorie de patru sute de ani a științei moderne.

Nu este o metaforă. Literal, fiecare atom din care este formată orice ființă vie, și fiecare atom din care e formată insăși planeta noastră, nu ar exista dacă nu ar fi fost creat prin fuziune nucleară în temperaturile imense ce există doar în miezul unei stele, sau în explozia colosală de la sfârșitul vieții sale. Fiecare atom este creat astfel, mai puțin atomii de hidrogen, care sunt chiar combustibilul stelelor.

Dar această poveste începe odată cu însuși timpul:

Imediat dupa Big Bang, întreaga materie din Cosmos era concentrată într-un volum infim, la o temperatură inimaginabilă, de miliarde de miliarde de grade. La asemenea temperatură nu pot exista nici atomii, și nici particulele mai simple din care sunt ei alcătuiți, protonii, neutronii și electronii. Cosmosul era o supă fierbinte de materie ce încă nu se coagulase în vreo formă.

De atunci, de 13,7 miliarde de ani încoace, Cosmosul se mărește și se răcește.

La câteva sute de secunde după Big Bang, materia s-a răcit destul (până la doar un miliard de grade) încât a început sa se “condenseze” în protoni, neutroni și electroni. A mai durat încă trei sute de mii de ani până când temperatura a scazut la trei mii de grade, și, în sfârșit, în jurul fiecărui proton a început să orbiteze un electron, formând cel mai simplu element din natură, hidrogenul.

Dupa o sută de milioane de ani de la Big Bang, în locurile unde, din întâmplare, densitatea de atomi de hidrogen era puțin mai mare decât în jur, gravitația a învins inerția, și atomii au căzut unii spre alții, formând vârteje și apoi sfere gigantice de hidrogen.

Pe măsură ce o astfel de sferă crește, greutatea ei apasă tot mai mult pe atomii din centru. Presiunea și temperatura urcă până când atomii din miez se ciocnesc atât de violent încât nucleele lor se unesc, într-un proces exploziv numit fuziune nucleară, proces care transformă hidrogenul în heliu și degajă energii enorme. Astfel se aprind și ard stelele. Astfel arde și Soarele nostru, ca un imens reactor nuclear, atâta timp cât hidrogenul din interior e abundent.

După miliarde de ani de ardere, rezerva de hidrogen a stelei se epuizeaza, și miezul ei este acum format din heliu. Furnalul stelei se stinge, și cu el dispare presiunea imensă din centru ce ținea în frâu gravitația, iar steaua începe să se micșoreze sub propria greutate. Dar micșorarea produce o nouă creștere de temperatură în miez, până când heliul începe la rândul lui să ardă, producând carbon, apoi oxigen, azot, siliciu și toate elementele până la fier.

Dupa acest moment fatal, steaua, dacă este destul de masivă, explodează într-unul din cele mai violente și spectaculoase fenomene cosmice: o supernova. În această explozie finală sunt create și aruncate în spațiu celelalte elemente mai complexe decât fierul, până la cel mai greu element natural, uraniul.

Multe milioane de ani mai târziu, într-un Cosmos îmbogățit cu cenușa generațiilor trecute de stele, o noua stea se va forma. Dar acum, în jurul sferei de hidrogen e posibil să apară firicele solide de nisip: planetele.

Planetele solide, cum e Pamântul sau Marte, sunt compuse în mare parte din fier, oxigen și siliciu. Ființele vii sunt construite din proteine, fiecare proteină un ciorchine de mii și mii de atomi de carbon, oxigen, hidrogen, azot și alte elemente care, la o suta de milioane de ani după inceputul Cosmosului, încă nu existau.

Data viitoare când ești afară într-o noapte senină, privește cerul și gândește-te. Stele au trebuit să ardă și să moară ca noi să fim aici. E un fapt al naturii, mai înălțător și mult mai adevărat decât miturile ce pretind să ne explice existența. E unul din adevărurile ce ar putea sta la baza unei spiritualități realiste și naturale.

Privește cerul și vei fi, ca în sublimul Cosmos al lui Carl Sagan, “cenușa alchimiei stelare, ajunsă la conștiință. [...] Materie de stele, contemplând stelele. [...] O cale a Cosmosului de a se cunoaște pe sine însuși.”

Gluma lui Yahweh

Yahweh anunțând Surpriza
Sediul ONU, 2012

Sunt sigur că nu există Dumnezeu? (Mă refer la Dumnezeul creștin, și la avatarul lui mozaic, Yahweh, pentru simplul fapt că sunt mai familiarizat cu ediția iudeo-creștină a adevărului absolut).

Nu; nu sunt sigur că nu există Dumnezeu.

Dar dacă există, înseamnă că joacă de miliarde de ani un elaborat joc de-a v-ați ascunselea.

Eu apreciez persoanele cu spirit ludic, și aș prefera un Dumnezeu jucăuș unuia morocănos. Gluma, de altfel, ar fi destul de bună - închipuiți-vă-l pe Yahweh apărând din senin (sau mă rog, dintr-un norișor) în clădirea ONU din New York în 2012 (când, știe toată lumea, vine sfârșitul lumii, și în România vin alegerile), și luând cuvântul ca să anunțe:

“Surpriză! Lumea a fost creată de mine, Yahweh, special pentru voi, oamenii. Și fiți atenți! Am așteptat treisprezece miliarde de ani până să vă creez, ca să nu bată la ochi. Am mai facut câteva sute de milioane de specii de viețuitoare înaintea voastră, și pe multe le-am omorât între timp (v-am păstrat niște fosile), ca să vi se pară că sunteți doar o altă specie într-o lungă linie de experimente și eșecuri. A, și am făcut speciile să semene între ele, și să folosească același cod genetic, ca și cum ar fi înrudite (asta a fost ideea Sfântului Duh - lol!). V-am scris și o carte despre mine, dar am condimentat-o cu multe povești barbare și imorale, și multe neadevăruri grosolane, ca să discreditez total ideea. Am făcut - fiți atenți! - încă zece mii de miliarde de miliarde de stele în afară de Soarele vostru, ca să fie imposibil să credeți că tot Cosmosul este creat pentru voi. Și când colo, chiar este! Ho, ho, ho!”

Asta ar fi chiar drăguț. Mai ales dacă apoi Yahweh s-ar retrage în domeniul transcendental și ne-ar lăsa în pace. Multe dispute filozofice ar fi în sfârșit încheiate, și mulți oameni ar putea să înceapă să studieze lucruri mai utile, cum ar fi creșterea eficienței panourilor solare, sau cântatul la chitară.

Din păcate nu e așa simplu. Religia afirmă că avem de ales între viață veșnică și tortură eternă. Iar criteriul după care suntem aleși este credința în existența și bunătatea absolută a lui Yahweh, bunătate manifestată prin faptul că și-a torturat fiul, pe Iisus (care nu e doar fiul lui, ci e și o sfântă treime (1/3) a lui, și de fapt cei doi sunt aceeași persoană) ca să își permită să ne ierte pentru că suntem (făcuți de el, în imaginea sa) răi.

Un om înzestrat cu rațiune și bun simț, liber de îndoctrinarea din copilărie, nu poate accepta această poveste ca fiind adevărată sau morală.

În aceste condiții, jocul de-a v-ați ascunselea al Creatorului nu mai e doar o glumă. E o farsă cinică, o capcană crudă adresată tuturor oamenilor raționali care ajung la concluzia că religiile, cu contradicțiile si imoralitatea doctrinelor lor, și cu ignoranța crasă față de cele mai simple adevăruri științifice, nu sunt decât mituri ce-și au locul în copilăria culturală a speciei umane.

Nu sunt sigur că nu există Dumnezeu. Sunt doar aproape sigur că nu există.

Dar daca ar exista, aș spera să nu fie dictatorul gelos și criminal al creștinilor, evreilor și musulmanilor.

Aș spera ca Zeul să fim noi toți, împreună, oameni și alte specii conștiente, pamântene sau nu, noi toți, conștiința colectivă a Cosmosului și motivul pentru care el există, în același timp creatorii și exploratorii realității.

Au și ateii suflet?

Ideea de spiritualitate a fost furată de religie, și e ținută ostatică: “cum ar fi viața fără sentimentul religios pe care îl ai ascultănd marea sau contemplând cerul?”.

Găsesc astfel de întrebări oarecum jignitoare. Eu sunt un om nereligios, și mă consider sensibil și capabil de trăiri intense. Am fost de multe ori mișcat până aproape de lacrimi de o melodie, un film sau un pasaj dintr-o carte; sunt (câteodată) profund fericit când plutesc pe spate în mare; câteodată scriu poezie; sunt aproape dependent de panorama incredibilă a cerului într-o noapte senină, departe de luminile orașului.

Mai mult, îndrăznesc să spun că sunt poate mai impresionat de măreția lumii naturale, ințelegând, cât de cât, cum funcționează și cum a ajuns aici, decât cineva care presupune că totul face parte din planul unui dictator celest benevolent și invizibil, și că noi, oamenii, suntem buricul acestui plan.

Problema e în presupunerea nespusă că spiritualitatea, din cauză că se referă la spirit - la suflet - este de natură fundamental religioasă. Că doar ateii nu cred în suflet, nu? Greșit.

Sufletul, pentru orice om rațional, este o metaforă pentru latura emoțională și intuitivă a ființei umane.

Faptul că unii oameni mai cred și că această metaforă e de natură divină, e cu totul altă poveste. Eu cred ca nu e, dar totuși sunt capabil să fac o urare “din suflet” (fie ea de bine sau de rău), sau să am o părere “în sufletul meu” despre o problemă umană complicată. După cum vedeți, cele doua folosințe de mai sus ale cuvântului “suflet” se referă la emoție și intuiție, nu la divinitate.

Creierul uman e format (într-o suprasimplificare) din trei straturi concentrice: în centru creierul reptilian, apoi creierul mamalian, și deasupra neocortexul. Cele trei straturi au evoluat pe rând de-a lungul istoriei de sute de milioane de ani a strămoșilor noștri pluricelulari. Dintre ele, doar jumătatea stângă a neocortexului este capabilă de rațiune și limbaj. Celelalte două creiere și jumătate ale noastre recunosc modele, simt emoții, au intuiții, dar nu știu să vorbească altfel decât făcându-ne pe noi să avem senzații (plăcute sau chinuitoare) și presimțiri (câteodată corecte, de multe ori greșite).

Această improbabilă gașcă de înțelepți muți trebuia să aibă un nume, și acel nume este suflet. Și am și eu unul, chiar dacă, într-un exces de iubire de oameni, unii ar vrea să creadă altfel.