Motivație

Acest blog există pentru cei care, ca și mine, privesc cu nedumerire și teamă ceața superstiției, ignoranței și pseudoștiinței care a inceput să plutească de câteva decenii peste civilizația noastră.

Celor care cred că lumea în care trăiesc poate și merită să fie cunoscută; celor care recunosc când nu știu ceva, și vor să afle; celor care nu acuză cu ipocrizie tehnologia pentru problemele umanității, si nu sunt nostalgici după vremuri mai sărace, mai barbare și mai ignorante; celor care se îndoiesc că gripa e cauzată de un dezechilibru energetic, sau că un medicament e cu atât mai eficient cu cât e mai diluat; celor pe care nu-i interesează zodiile prietenilor lor; celor care sunt buni fără să aștepte viață veșnică în schimb; celor care se mai uită din când in când la stele și zâmbesc, vă spun: nu sunteți singuri.

marți, 13 septembrie 2011

Au și ateii suflet?

Ideea de spiritualitate a fost furată de religie, și e ținută ostatică: “cum ar fi viața fără sentimentul religios pe care îl ai ascultănd marea sau contemplând cerul?”.

Găsesc astfel de întrebări oarecum jignitoare. Eu sunt un om nereligios, și mă consider sensibil și capabil de trăiri intense. Am fost de multe ori mișcat până aproape de lacrimi de o melodie, un film sau un pasaj dintr-o carte; sunt (câteodată) profund fericit când plutesc pe spate în mare; câteodată scriu poezie; sunt aproape dependent de panorama incredibilă a cerului într-o noapte senină, departe de luminile orașului.

Mai mult, îndrăznesc să spun că sunt poate mai impresionat de măreția lumii naturale, ințelegând, cât de cât, cum funcționează și cum a ajuns aici, decât cineva care presupune că totul face parte din planul unui dictator celest benevolent și invizibil, și că noi, oamenii, suntem buricul acestui plan.

Problema e în presupunerea nespusă că spiritualitatea, din cauză că se referă la spirit - la suflet - este de natură fundamental religioasă. Că doar ateii nu cred în suflet, nu? Greșit.

Sufletul, pentru orice om rațional, este o metaforă pentru latura emoțională și intuitivă a ființei umane.

Faptul că unii oameni mai cred și că această metaforă e de natură divină, e cu totul altă poveste. Eu cred ca nu e, dar totuși sunt capabil să fac o urare “din suflet” (fie ea de bine sau de rău), sau să am o părere “în sufletul meu” despre o problemă umană complicată. După cum vedeți, cele doua folosințe de mai sus ale cuvântului “suflet” se referă la emoție și intuiție, nu la divinitate.

Creierul uman e format (într-o suprasimplificare) din trei straturi concentrice: în centru creierul reptilian, apoi creierul mamalian, și deasupra neocortexul. Cele trei straturi au evoluat pe rând de-a lungul istoriei de sute de milioane de ani a strămoșilor noștri pluricelulari. Dintre ele, doar jumătatea stângă a neocortexului este capabilă de rațiune și limbaj. Celelalte două creiere și jumătate ale noastre recunosc modele, simt emoții, au intuiții, dar nu știu să vorbească altfel decât făcându-ne pe noi să avem senzații (plăcute sau chinuitoare) și presimțiri (câteodată corecte, de multe ori greșite).

Această improbabilă gașcă de înțelepți muți trebuia să aibă un nume, și acel nume este suflet. Și am și eu unul, chiar dacă, într-un exces de iubire de oameni, unii ar vrea să creadă altfel.

4 comentarii:

  1. Imi place atat de mult, ca abia astept sa citesc urmatoarea postare. Pe langa informatia din texte, redescopar si talentul tau de scriitor. Super!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Si eu caut cu nerabdare postarile noi. Tu ai atat de multe de zis...iar eu astept cu gura cascata.

    RăspundețiȘtergere